Astazi am interactionat pentru prima data, serios, cu var`miu de 5 ani, venit intr-o vizita prelungita. Asta din cauza ca imi displac copii intre 3 si 6 ani din cauza manifestarii lor galagioase si ilogice, a curiozitatii iritante ce aduce orice om zdravan pe culmile disperarii (“da` de ce, da` de ce?” uite de-deaia) si a vocii stridente.

Totusi, in seara asta zgatia a intrat in forta in camera mea si a inceput. A rascolit mai tot, inclusiv dulapul -incaltat, a intrat inauntru, “m-am ascuns, unde sunt, ligia?”-asta in timp ce ne uitam unul la altul. L-a batut pe porcul roz-cantator. A vrut sa sparga lustra cu un umeras de haine(ca nushtu-care-personaj-de-desene). A stat in maini. A facut roata. A sarit ca sa imi trezeasca din somn vecinii-asta mi-a amintit de ondi. A gasit niste integrame, a mazgalit cate ceva, la sfarsitul fiecareia spunand “facut” – un soi de “done” banuiesc, de cand sunt dublate desenele de pe cartoon. A umblat pe mobil, dar a renuntat cand si-a dat seama ca nu stie sa faca dracu-stie-ce, in timp ce al lui personal poate. Mi-a spus ca el ar fi vrut sa cumpere apartamentul in care stau, dar l-am luat noi inainte.

M-am convins astfel de influenta reala a televizorului si a desenelor animate agresive si de faptul ca winnie the pooh ar trebui bagat pe gat copiilor pentru o a deprinde atatitudini si comportamente potrivite: sociabilitate, corectitudine, veselia, pofta de mancare sanatoasa.

Dar in ritmul asta….

Pentru prima data, in 11 ani de scoala, am fost mutata din banca pe motiv de galagie. Cred ca din clasa a 7a incoace, n-am stat altundeva decat in prima banca, n-am vbit cu colegii decat prin semne sau in scris, m-am prefacut atenta la profesori, am mazgalit foi peste foi in ideea de notite, am ras cu pofta la glume penibile (pana unde are rusia granite? pana unde vrea ea), dar s-a intamplat… Din cauza chestiei, am fost mutata o banca mai la dreapta.

Odata cu minunata varsta de 18 ani, cred ca am intrat in pubertate. M-am umplut de bube, fata mea arata ca o pizza stricata, ih, sifilitico.

Altceva mai relevant nu am de notat de jurnal, de fapt am mai remarcat ieri o chestie dubioasa ieri: mergand pe jos prin preajma unui bloc, vad o pereche de pantofi. Nu de boscetar, curatei asa. Sa zicem, se-ntampla, nu i-au mai placut omului. Inca 1 metru, o curea, apoi o geaca. Singura varianta care-mi place e o sotie turbata de sotul ei alcoolic si curvar, intr-o scena de telenovela, a dat lepra afara din casa cu boarfe cu tot.

Air-Wick e kktul ala de odorizant de camera care face puf-puf singur o data la cate minute vrei tu. Doar ca face zgomot si are un beculet verde care palpaie si distrage atentia cand e bezna. Deci e stres. De cateva ore incoace m-a tot bazait, iar cand am incercat sa-l opresc, am apasat butonul gresit si m-am parfumat pe ochelari. Mult mai bune betele parfumate.

In urma cu o saptamana, estimativ vorbind, desigur(nicolescu style), intr-o discutie oarecare, mi-a fost reprosat faptul ca habitatul meu este obositor, inghesuit, infantil, sta sa cada, iar eu sunt, in consecinta, penibila, handicapata, retarda si altele. In timp ce sustineam sus si tare ca toate lighioanele de plus care se uita la mine si zambesc sunt reconfortante, m-am gandit, totusi, ca ar fi un pas bun in evolutia personala sa renunt macar la Catelu`, jucarica cu care dorm in brate, negresit, in fiecare noapte, de cativa ani, prietenul meu de nadejde pe care mi-am varsat nervi, lacrimi, bale, muci, meduze etc.

Catelu`

Zis si facut. Prima noapte si cea in care au aparut marile greutati. Flash back. Mor-mor, ursul cel roz cu scutecel si forma perfecta de luat in brate, sforaiturile lui declansate apasand pe labuta, ochii lui intredeschisi, blanita galbioara, zbiaretele mamei, eu cu o foarfeca in mana, stop. Mor-Mor …si a murit. De mana mea. L-am ciopartit cu ura. Dar l-am iubit mult. Mult de tot. …ca melodia, I love you, i’ll kill you.

Cat despre Catelu`, acum imi zambeste ca prostul de pe dulap.