In urma cu o saptamana, estimativ vorbind, desigur(nicolescu style), intr-o discutie oarecare, mi-a fost reprosat faptul ca habitatul meu este obositor, inghesuit, infantil, sta sa cada, iar eu sunt, in consecinta, penibila, handicapata, retarda si altele. In timp ce sustineam sus si tare ca toate lighioanele de plus care se uita la mine si zambesc sunt reconfortante, m-am gandit, totusi, ca ar fi un pas bun in evolutia personala sa renunt macar la Catelu`, jucarica cu care dorm in brate, negresit, in fiecare noapte, de cativa ani, prietenul meu de nadejde pe care mi-am varsat nervi, lacrimi, bale, muci, meduze etc.

Catelu`

Zis si facut. Prima noapte si cea in care au aparut marile greutati. Flash back. Mor-mor, ursul cel roz cu scutecel si forma perfecta de luat in brate, sforaiturile lui declansate apasand pe labuta, ochii lui intredeschisi, blanita galbioara, zbiaretele mamei, eu cu o foarfeca in mana, stop. Mor-Mor …si a murit. De mana mea. L-am ciopartit cu ura. Dar l-am iubit mult. Mult de tot. …ca melodia, I love you, i’ll kill you.

Cat despre Catelu`, acum imi zambeste ca prostul de pe dulap.